Azi vă dau un sfat!

Multă lume vine la preot să ceară un cuvânt de învățătură. Unii  îl împlinesc, alții se străduiesc să- l ducă la îndeplinire. Sunt diverse și complicate, uneori, sfaturile pe care le poate da un preot. Din păcate, majoritatea oamenilor identifică sfatul preotului cu canonul de la spovedanie. Și am să mă explic de ce nu trebuie să facem această mare confuzie.

 ” Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.”(Apocalipsa Sf. Ioan cap 3 v 20)

In primul rând, sfatul este o învățătură menită să ajute pe cineva într- o situație deosebită. Este o povață, am putea spune. Dar, sfatul are caracter facultativ. El nu poate dicta conștiinței celui care îl primește. O poate stimula să iasă dintr- un impas. Credinciosul când cere ajutorul preotului să- l îndrume în rezolvarea unei probleme vine ca la un părinte, ca la o persoană apropiată sufletește ce poate să- i aline neputința cu puterea Harului dumnezeiesc. De aceea, sfaturile au mare trecere pentru că nu pun presiune pe sufletul omului. Acest lucru reiese foarte clar din textul de mai sus.

Prezența credinciosului la scaunul spovedaniei adâncește, oarecum, neputința sa, pentru că el vine cu conștiința încărcată de două ori: odată pentru păcatele săvârșite și a doua oară pentru rușinea ce este prilejuită de acestea. Mulți se apropie foarte, foarte greu de scaunul spovedaniei tocmai pentru faptul că rușinea este copleșitoare. În condițiile acestea, canonul sau epitimia, îi vine de cele mai multe ori ca o piatră de moară agățată undeva. El este o poruncă de îndreptare. Are caracter imperativ. Nu folosește noțiunea de relativitate. Este un lucru concret ce trebuie dus la îndeplinire împreună cu duhovnicul si Bunul Dumnezeu, pentru a nu mai săvârși răul. Esențial este să se țină cont și de psihicul omului, de puterea lui de renaștere, de disponibilitatea de a se ruga, etc.

Personal, la Taina Sfintei Spovedanii nu folosesc termenul de canon și încerc să prezint celui necăjit de păcatele sale faptul că are puterea de a trece peste toate împreună cu Bunul Dumnezeu. Și să știți că omul pleacă îndreptat la a sa casă, căci Harul lucrează în toți și în toate.

Acesta este gândul meu de azi: Priviți viața ca pe un sfat dumnezeiesc! 

Cum l- am cunosut pe Sfântul Mucenic Mina?

Vreau să vă povestesc experiența mea în legătură cu Sfântul Mucenic Mina. De fapt, țin să vă împărtășesc ignoranța și aroganța pe care am avut- o față de acest mare sfânt și grabnic ajutător.
Eram în perioada studenției și vreo doi ani am trecut aproape zilnic pe lângă o biserică din Craiova ce poartă hramul acestui sfânt. Mărturisesc că nu am fost interesat absolut deloc să aflu cine ocrotește biserica respectivă sau să intru măcar odată înăuntru. A fost singura biserică din acest oraș care ”s- a bucurat” de acest tratament din partea mea.
La un moment dat, în timp ce mergeam cu un coleg spre Universitate, în tramvai, îl întreb:
– Auzi, dar ce hram are biserica asta?
– Păi, tu nu știi că Sfântul Mina?!! La care eu continui groaznic:
– Și, e femeie sau e bărbat, Mina???!!!
Răspunsul a fost:
– Ești dobitoc. Tocmai tu!
Parca l- aș fi auzit pe Cezar: ”Și tu Brutus??!!”
Pe lângă faptul că m- am simțit nașpa pe moment, la câteva zile distanță am simțit nevoia urgentă să intru în acea biserică. Eram nervos din orice. Dormeam foarte puțin. Tot ce făceam se ducea pe ”apa sâmbetei”. Parcă era iadul pentru mine. Nu știu cum, dar am ajuns extrem de abătut la ușa Bisericii Sfântului Mucenic Mina.
Înăuntru un părinte cu vocea blândă, între două vârste, discuta cu două doamne. Am intrat firav, parcă cu frică( un sentiment ciudat pentru mine) și fără să mă vadă foarte bine, părintele mă cheamă să- mi citească o rugăciune împreună cu doamnele respective. Dau să refuz. Părintele deși nu mă văzuse niciodată, îmi zice:


– Tinere, chiar ai nevoie de rugăciunea aceasta.
M- am așezat în genunchi și am început să tremur. Respiram fără puls și transpiram ca un duș. M- am ridicat într- un târziu. Singur. Biserica goală. Nimeni lângă mine. Verific ora. Trecuse un ceas. Dau să ies din biserică și mă întâmpină același părinte:
– De acum o să- l ții minte pe Sfântul Mina.
M- am cutremurat. Timpul a trecut și mă frământau toate acestea. M- am tot rugat să înțeleg ce s- a întâmplat atunci. Am aflat răspunsul abia după doi ani, în ziua de 11 noiembrie 2011, când preasfințitul părinte episcop Nicodim m- a hirotonit preot.
La finalul Sfintei Liturghii, când a pomenit la otpust pe Sfântul Mucenic Mina ca ocrotitor al zilei, instant ochii mei au fost ațintiți, aproape fără voia mea, pe peretele din dreapta al bisericii. Ce era acolo?! Icoana în mărime, aproape, naturală a Sfântului Mucenic Mina.
Un fior m- a cuprins din cap și până la vârful picioarelor. Mi- am adus aminte de cuvintele părintelui din Craiova. Și, chiar că de atunci l- am ținut minte pe acest minunat sfânt al ortodoxiei. Mai mult decât atât. Nu mai pot fără Sfântul Mucenic Mina. Nu mai pot. Și cred că nici el fără mine.

Ridicați- vă cu nădejde din orice necaz

Textul evangheliei duminicii trecute ne- a îndemnat pe toți la curaj. Ne- a învățat să avem forța necesară de a trece peste toate încercările. Nici moartea nu poate să ne stea în față dacă noi credem din tot sufletul în Bunul Dumnezeu. Speranța, se spune în popor, moare ultima. Este fals. Speranța trăiește dincolo de timp. Ea este fluidul ce ne întărește și ne ajută să credem că nu suntem singuri. Când avem impresia că suntem îngenuncheați să nu ne pierdem speranța și credința. Îngenuncherea este un act de smerenie și de plecăciune a minții, a inimii și nicidecum un act de lașitate. Rodul ei este biruința și liniștea sufletească.

Haideți să vedem cuvintele Mântuitorului în acest sens: ”Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.
Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi.
Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă.
Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme.
Şi râdeau de El, ştiind că a murit.
Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!
Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce.
Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.(Luca 8, 49- 56)

Aceste rânduri evanghelice mi- au adus aminte de alte câteve cuvinte ale marelui poet național Nichifor Crainic,  ce ne vorbesc despre ridicarea din neputință și curajul de a spune că iubim ”Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14,6)
Le găsim frumos așezate în poezia:
”Ridică- te, Gheorghe, ridică- te, Ioane!”

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Cred că sunteți în asentimentul meu că dintre rândurile acestui articol nu putea lipsi maestrul Tudor Gheorghe.

Cuvântul despre Cuvânt

Învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos sau cuvântul despre Cuvânt, a fost împărtăşită oamenilor, acum două mii de ani în cel mai uzual mod al vremii, prin viu grai. Era cea mai simplă cale, cea mai rapidă şi în acelaşi timp, cea mai directă, caracteristică tuturor categoriilor sociale. Sistematizarea ei parţială (”Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le- a făcut Iisus şi care, dacă s- ar fi scris cu de- amănuntul, cred că lumea aceasta n- ar cuprinde cărţile ce s- ar fi scris. Amin”- Ioan 21, 25) s- a făcut mai târziu de către Sfinţii Apostoli, iar comentariul sau exegeza pe marginea acesteia nu s- a finalizat nici până acum, întrucât fiecare o descoperă pe măsura credinţei şi a apropierii (rezonanţei) spirituale faţă de Autorul ei. Deşi pare la prima vedere o învăţătură arhaică, peste care trecerea timpului nu şi- a pus amprenta, decât, poate pentru a- i da o autoritate şi mai mare, ea este, totuşi, extrem de actuală.
Tot astfel şi mijloacele prin care ajunge la fiecare individ. Cadrul general în care este explicată, diseminată, îl reprezintă amvonul (predica şi cateheza), catedra (ora de religie), iar cel particular sau de nişă, targetul (dacă îmi este permisă utilizarea acestor termeni), se concretizează în aşezarea organizată şi dezvoltată a ideilor religioase (scrierea de cărţi şi articole), folosirea televiziunii, radioului sau chiar a internetului.

Avem astfel posibilitatea să ne alegem calea prin care să putem ajunge la Izvorul Vieţii, la înţelegerea cuvântului despre Cuvânt (Mântuitorul Iisus Hristos). Restul este Har şi putere.

Rugăciunea unui suflet de haiduc

Am scris această rugăciune pentru sufletul meu de haiduc, de veșnic călător. Dacă vă regăsiți în ea, rostiți- o permanent pentru a vă fi de un real folos.

”Doamne miluiește- mi inima obosită de atâtea drumuri; bucură- mi sufletul însetat de adevăr și căutare; fă- mi gândul cel bun să- mi fie pernă pentru nopțile sfinte binecuvântate de prezența Ta; ziua ajută- mă să o port cu mine pentru a o da altora așa cum se cuvine. Dar, știi Doamne! Din toate acestea ajută- mă cu ce știi că- mi este de folos și dacă nu Îți cer prea mult: Pomenește- mă și pe mine când vei veni întru Împărăția Ta! Amin”

O MASĂ cât O BUCURIE!

Lumea aceasta are avantajele ei specifice, îndestulătoare și apetisante. Dacă, însă, o privim din prisma naturii umane interioare, a sufletului, ea devine un coșmar. Nu cred că sunt prea dur când afirm că naște monștri.
Primul semn că suntem atinși de așa ceva, este ideea de singurătate ce pune stăpânire pe noi, fapt care, dacă stăm bine și ne gândim, este biblic. Nu spune în Sfânta Scriptură că după ce Bunul Dumnezeu l- a creat pe om a văzut că este trist și neliniștit pentru că era singur?!
Nimic nu este mai dureros ca înstrăinarea de cei dragi, de Dumnezeu. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne- a chemat pe toți la Cina cea de Taină, pe care noi o avem astăzi sub forma Sfintei Împărtășanii, când gustăm și vedem că bun este Domnul. Și ce bun!!!!
Cine fuge de singurătate și caută comuniunea o găsește numai în biserică. Așa se explică de ce atunci când pășim pragul unui locaș de cult ortodox ne cuprinde o liniște, o pace inexplicabilă și simțim nevoia unei împăcări. Inițial avem o idee foarte vagă cu cine anume, dar vrem să avem bucuria aceasta mereu în inimă. Și atunci, descoperim uimiți că suntem de foarte mult timp invitați la cină. De fapt, la O MASĂ cât O BUCURIE în HRISTOS DOMNUL. Și, nu singuri.

De ce nu mai vine Făt- Frumos?

Poveștile copilariei au farmecul lor aparte. Au bucuria vârstei și a timpului de visare. Cu cât le asculți mai mult și le pătrunzi firul mângâietor al acțiunii în sine, cu atât ești mai visător și mai frumos pe interior. Până aici totul este frumos. Este perfect. Uneori este atât de bine încât nu am dori să ne mai trezim din visare. Ei, abia de la momentul acesta al desprinderii visului de realitate, odată cu vârsta, apar și problemele. De ce? Pentru că Făt- Frumos este ”pretentios”. El nu vine oricând, oriunde și oricum. El poposește numai în lumea basmului. Noi oamenii trăim în lumea reală, a celor muritori.
Cu toții ne dorim să fim împliniți în dragoste, să avem parte de bucuria desăvârșirii sufletului în celălalt. Visăm cu ochii deschiși mereu, ne afundăm în cărțile ce continuă basmul copilăriei la o altă ”scară”, vizionăm filme la care un pachet de șervețele ne este insuficient și dintr- o dată ne găsim singuri și triști, abandonați și neînțeleși în iubirea noastră. Începem să ne punem întrebări: ”De ce tocmai eu?”, ”De ce la mine nu se poate?!”. Greșim atunci când transformăm speranța noastră în dorință arzătoare. ”Ne ardem” pentru că de aceea se și numește ”arzătoare”. Nu?! Unii au nevoie de ajutor pentru mult timp să se refacă, alții trec mai ușor peste, fiecare cum reușește să înțeleagă de repede că dragostea este pentru toți, dar trebuie luată ”cu porția”.
Pentru a nu ajunge în astfel de situații vă sfătuiesc să țineți seama de următoarele lucruri:

–  Puteți visa cât sunteți mici, dar odată cu vârsta adaptați- vă la realitate.
– Făt- Frumos nu se confundă cu fluturașii din stomac.
– Alegeți- vă un prieten/ ă care să fie dispus/ ă  la sacrificiu pentru dumneavoastră. Nu trebuie să le cereți să facă nu știu ce lucru imposibil, dar dacă lucrurile minore cu multă substanță nu le pot implini, însemnă că trebuie căutat în altă parte.
– După Făt- Frumos și Ileana Cosânzeana nu se plânge niciodată.
– Căutați acolo unde nimeni nu caută.
– Alegeți ceea ce nu lasă alții.
– Mulțumiți- vă cu ceea ce aveți.