"Fraților, vine diavolul duminica viitoare!”

Cuvintele acestea le- am spus oamenilor din fosta mea parohie în urmă cu câțiva ani. Le- am vorbit mereu despre Bunul Dumnezeu și m- au ignorat. Cum eram eu așa de necăjit, mi- a căzut în mână un interviu cu părintele Constantin Galeriu, Dumnezeu să- l odihnească!
Sfinția sa povestea că în primii ani de preoție la parohia pe care o avea într- un cartier muncitoresc din Ploiești, a avut o situație similară: indiferența cruntă a oamenilor față de Dumnezeu. Într- o duminică, după predică, i- a venit ideea să- i anunțe pe oameni că exact peste o săptămână va primi vizita în parohie a lui Scaraoschi, în persoană. Rezultatul: după șapte zile biserica arhiplină. Ceea ce a urmat puteți să vă închipuiți.
Mi- a plăcut ideea tare mult. Mi- am zis în sine: ”Pot să fac și eu așa ceva. Ce am de pierdut?!” M- am gândit câteva zile. L- am întrebat în rugăciune și pe Sfântul Mucenic Mina. Am căutat în Sfânta Scriptură ceva care să mă întărească în acest sens și m- am trezit la o predică zicând astfel: ”Fraților, vine diavolul duminica viitoare la noi. Vă rog să fim gazde bune”. Ochi mari. Coate în dreapta și în stânga. Cruci multe.

Trece o săptămână. Duminica dimineața biserica plină. Vine multă lume. Câtă frunză și iarbă, vorba poetului. Dascălul meu devine crispat și mă întreabă într- una: ”Părinte, ce facem?!” ”Sfânta Liturghie”, zic eu. Ajungem la predică. Liniște. Nerăbdare. Îi simpt pe oameni că vor să mă întrebe ceva. Mă uit la dascăl. Era alb ca varul pastă. Îi zâmbesc liniștitor și le zic așa enoriașilor: ”Dragilor, ați venit degeaba. Dacă ați ajuns să vă încredeți în promisiunile venite din partea necuratului, atunci țin să vă anunț că ați luat țeapă. Din păcate este prezent prin lipsă. Să vă fie învățătură de minte. Mergeți acasă și să spuneți și celor care nu au venit azi la slujbă cum ați ajuns bătaia de joc a dracului”.
Ei, bine! Asta a fost. A doua oară îmi va fi greu să fac același lucru. De fapt, cred că o voi face cât de curând. Ce ziceți?! Merită încercat?!

Viața trăită ca un ”second hand"

O discuție purtată în urmă cu câțiva ani cu enoriașii mei, mi- a revenit zilele acestea în memorie.
Era într- o după amiază de duminică liniștită, pe una din ulițele satului, când oamenii se adună ”să pună țara la cale”, aidoma lumii lui Moromete.
Tema principală o reprezenta neputința și nepriceperea tinerilor de a- și întemeia o familie, peste care trecerea anilor să nu se simtă prea mult. De departe s- a detașat părerea unei bătrâne, ce nu putea concepe sub nici o formă ca într- o familie, unul din parteneri să practice libertinajul  înainte și după căsătorie. Pentru ea, ideea de moralitate și curățenie era un lucru sacru. De altfel, batrâna mărturisea că pentru copiii ei (mai avea un copil necăsătorit), nu a acceptat și nu va accepta niciodată  ca soția ”să fie, second hand”.
Mărturisesc că inițial, am fost luat prin surprindere de franchețea și determinarea abordării unui astfel de subiect, însă dincolo de comicul situației rămâne totuși realitatea de atunci și de acum.
Nu a existat în istoria lumii o perioadă ideală, să zicem așa, pentru a întemeia o familie, dar au fost și sunt oameni ce doresc să învețe jertfelnicia prin intermediul acesteia. Ea își  are originea în binecuvântarea lui Dumnezeu: ”Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și- l supuneți”(Facere 1, 29) și oricât ar încerca unii dintre noi, să invoce diferite motive pentru a justifica fuga de responsabilitate și comoditatea, familia rămâne universul nostru esențial, fundamental.


Prezența Mântuitorului Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, nu a fost întâmplătoare. Dacă stăm să analizăm începutul Vechiului Testament și pe cel al Noului Testament, vom vedea că amândouă se deschid cu binecuvântarea familiei, pentru că aceasta este după ”chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facere 1, 26). Fluidul ce o animă, ce o dezvoltă și o duce la desăvârșire, este iubirea curată, dezinteresată, unică.
Simplitatea și trăirea ”în duh și adevăr”(Ioan 4,24) naște valori, iar autenticitatea despre care se făcea vorbire și în discuția ce a stat la baza acestor câtorva rânduri, devine o evidență greu de ignorat.
Totul se poate negocia în această lume efemeră, însă pașii spre desăvârșirea în doi, nu trebuie să  fie făcuți în compania compromisurilor și a vieții trăite ca un ”second hand”.

Dialog pentru ”Radio Bârfa Satului”

Din categoria ”Întâmplări ale unui popă păcătos” aș vrea astăzi să vă mai spun una reală.
Pe când eram la parohia ce o aveam în România, mă luptam foarte, foarte tare cu indiferența cruntă față de cele sfinte. Mult am mai căutat eu o metodă să fac cumva să- i aduc pe oameni la biserică. Eram tânăr. Venisem de pe băncile școlii și ceea ce învățasem eu în școală nu prea bătea cu realitatea. Parcă erau două lumi paralele. Mi- a fost foarte greu până am înțeles mecanismul. Norocul meu a fost că nu a durat mult până să- l pricep.
Ei, și cum eram eu așa îngândurat de faptul că nu le mai puteam spune oamenilor să vină la biserică pentru că ei interpretau că îi cert sau cum spuneau ei ”că îi înfrunt”, m- am tot rugat  Maicii Domnului să- mi dea vreo idee să le mai zic oamenilor de casa ei. Am uitat să vă spun că biserica satului avea hramul ”Nașterea Macii Domnului”.
Într- una din zile când eram prin sat gură cască, am văzut un grup de enoriași ce stăteau la marginea drumului și alcătuiau programul la ”Radio Bârfa Satului”. Curajos, nevoie mare, mă bag între ei. Și nici una, nici două, îl ochesc pe unul dintre ei, la nimereală, cam așa:
– Ziua bună, oameni buni!
– Să trăiești părințele!
– Auzi, nea Gheorghe!
– Da, părinte!
– Vezi că a întrebat Maica Domnului de dumneata duminica trecută.

Pe moment pană de curent la radio. Emisie întreruptă instant. Urechile ciulite. Reportofoanele pornite.
– Așa, și? A zis ceva?!
– Păi, a zis că în treacăt te- a zărit pe drum alăltăieri când duceai birtul acasă și mi- a zis că te- a văzut mai …. cred că a zis, mai încurcat în arhitectura locativă.
– Părinte, mata ai avut chiar o viziune sau e vreun mesaj ăsta și prostia mea nu îl pricepe?!
– Nea Gheorghe, Maica Domnului a întrebat doar de mata și atât. 
– Aha, auziți mă ce zice popa ista al nostru, că s- a deranjat tocmai Maica Domnului, pupaiaș eu tălpile, să întrebe de mine.
Râsete. ”Coate goale”.  

– Nea Gheorghe, nu e de glumă. Fă și mata cumva și vino să vorbești duminica viitoare la biserică cu Ea.
– Nu pot.
– Atunci las- o măcar pe tanti Tinca să vină. 
– Aaaaaa….stai, stai așa părințele. De astea îmi ești matale???!!! Bineeeee. Mai atins bine.
– Iertare nea Gheorghe, dar eu nu am făcut mare lucru.
Imediat vestea s- a dus prin tot satul. Din ziua aceea când mă întâlneam prin sat cu oamenii după obișnuitul salut urma, aproape mereu, fără să deschid eu subiectul:

– Părinte,  spune- I matale Maicii Domnului că o căutăm noi. Când putem.